Centrul pentru Drepturile Omului  a fost sesizat de către cet.P.V. care invocă lezarea dreptului la proprietate privată şi protecţia acesteia (art.46 din Constituţia Republicii Moldova), accesul liber la justiţie (art. 20 din Constituţia RM), precum şi caracterul obligatoriu al sentinţelor şi al altor hotărîri judecătoreşti definitive (art.120 din Constituţia RM).
      
Potrivit afirmaţiilor invocate de către petiţionar, precum şi materialelor anexate, la 05.12.1997 cet.P. G. a sesizat Judecătoria sect.Buiucani, mun.Chişinău cu cerere de chemare în judecată în care solicita revendicarea imobilului expropriat ilegal, recunoaşterea contractului de cumpărare-vînzare-transmitere nule şi evacuarea locatarilor din încăperile de locuit din str.Sciusev 141, mun.Chişinău. Cet. P.N. a fost în 1946 proprietara imobilului amplasat pe str.Sciusev 141, mun.Chişinău. Între 1945-1946, cet.P. N. a fost expropriată de imobilul nominalizat, acesta fiind utilizat de către autoritatea administraţiei publice locale. P. N. împreună cu fiul său P. Al. (tatăl reclamantului) au părăsit ţara, pentru a nu fi represaţi în Siberia. Conform hotărîrii instanţei de judecată sect.Buiucani, mun.Chişinău din 24 octombrie 1997, cet. P. N. a fost recunoscută drept victimă a represiunilor politice.
      
Ulterior, prin hotărîrea judecătoriei sect. Buiucani, mun.Chişinău din 27.03.1998 s-a decis a recunoaşte dreptul de proprietate privată a cet.P. G. asupra apartamentelor nr.3 şi 6 din str.Sciusev 141, mun. Chişinău, atribuindu-le în natură, a evacua pe cet.L.T., L. S.i şi L. N. împreună cu toţi membrii minori ai familiei din ap.3, str.Sciusev 141, mun.Chişinău cu acordarea unei alte încăperi de locuit, de a evacua pe cet.S. M. Vera, M. şi G. M.  împreună cu toţi membrii minori ai familiei din ap.6 din str.Sciusev 141, mun.Chişinău cu acordarea unei alte încăperi de locuit, a obliga Primăria mun.Chişinău să acorde familiilor L. şi M. alte încăperi de locuit în legătură cu evacuarea, care trebuie să corespundă cerinţelor sanitare şi tehnice şi să se afle în raza municipiului Chişinău.
    
 În acest context, de menţionat faptul că pîna în prezent hotărîrea nominalizată nu a fost executată, petiţionarul continuînd a se adresa autorităţilor de stat abilitate fără, însă, a obţine nici un rezultat pozitiv.
     
Ţinem să comunicăm că neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti pe cauze civile rămîne a fi una dintre problemele frecvent abordate de către petiţionari în adresările lor către avocaţii parlamentari, fiind, după cum se ştie, obiectul de abordare şi în majoritatea proceselor pierdute de către Republica Moldova în faţa CEDO.
    
Neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti continuă a fi un  obstacol  major pentru asigurarea respectării drepturilor omului şi o cauză de adesări la CEDO. Acest fapt prejudiciază încrederea în viabilitatea drepturilor proclamate, afectînd imaginea şi autoritatea justiţiei, avînd consecinţe negative asupra dezvoltării sociale, economice şi politice a statului. Or, ratificînd Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi  unele protocoale adiţionale, Republica Moldova s-a obligat să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, garantate în acest document oficial. 
      
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la proprietate, dreptul individual de a dispune de bunurile proprii, constituind un element tradiţional  fundamental al dreptului de proprietate. Pentru a fi conformă cu CEDO, privarea de proprietate trebuie să urmărească un scop de utilitate publică şi să respecte condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.                   
     
Victimele represiunilor politice continuă să se adreseze la Centrul pentru Drepturile Omului, invocînd  imposibilitatea recuperării valorii bunurilor confiscate, naţionalizate sau scoase, în alt mod, din posesie. In cadrul examinarii acestei categorii de petitii s-a constatat ca executarea hotaririlor este imposibila deoarece bugetele locale nu sunt capabile de acoperire financiara.
      
Considerăm că, soluţionarea corespunzătoare a problemelor cu care se confruntă această categorie de persoane presupune implicare activă şi onestă a autorităţilor publice centrale şi locale, întru a evita premise pentru ca acest subiect să constituie  obiect de examinare în instituţiile de jurisdicţie internaţională. 
      
Starea de fapt conturează o legitate potrivit căreia motivarea autorităţilor prin lipsa finanţelor pentru anumite fapte ce au condiţionat condamnarea pe plan internaţional, în final, este una neîntemeiată. Or, după pronunţarea hotărîrii, obligaţia despăgubirii pretenţiilor îi revine Guvernului, fapt care plasează  raporturile de nivel naţional la nivelul responsabilităţilor statului în aspect internaţional şi, în final, mijloace financiare pentru remedierea situaţiei se găsesc.
      
Potrivit articolului 46 din Convenţie, Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze deciziilor pronunţate de Curte în litigiile la care ele sînt părţi. Hotărîrile Curţii, constatînd o violare a Convenţiei, nu au valoare de titlu executoriu pe teritoriul statului condamnat: executarea acestor hotărîri depinde de respectivul stat, care trebuie să ia măsuri de natură să pună capăt violării constante şi să îndepărteze consecinţele acesteia, dar care are, în principiu, libera alegere a mijloacelor la care va recurge pentru a atinge acest rezultat. Însă statul trebuie să adopte măsuri de importanţă generală în cazul în care violarea constantă îşi găseşte originea direct în norma de drept intern.
    
Sîntem de părerea că deficienţele existente trebuie să constituie obiectul unor preocupări serioase ale Guvernului, asigurarea executării fiind asumată drept o prioritate pentru toate autorităţile statului. 
     
Se impune a menţiona şi faptul că Curtea a admis că o hotarire neexecutată nu raspunde exigentelor unui proces echitabil. Astfel, în numele principiului efectivităţii drepturilor, Curtea estimează că o sentinţă rămasă neexecutată nu îndeplineste criteriile ataşate oricărei decizii de justiţie. Ea constată că dreptul de a obţine o hotărîre judecatorească conformă art.6 §1 ar ramîne iluzoriu dacă nu ar fi însoţit de posibilitatea pentru cel care a obţinut-o de a obţine şi executarea acesteia.
   
Curtea consideră că există în speţă o obligaţie pozitivă pusă în sarcina statelor, cestea nu trebuie să impiedice, fie şi printr-o atitudine pasivă, executarea unei hotărîri care are forţă de lucru judecat. Puţin conteză natura jurisdicţiei, autorităţile publice nu trebuie să împiedice cu nimic punerea în executare a hotărîrii judecătoreşti. În plus, atunci cind o lege împiedică sau nu oferă mijloace de executare, Curtea estimează ca este atinsa însăşi substanţa dreptului la judecator. 
    
În acelaşi context, Curtea a examinat cîteva cauze cu plingeri asupra dificultăţilor legate de obţinerea compensaţiilor în caz de deposedare de proprietate. Examînd întrebarea dacă anumite măsuri guvernamentale răspund standardelor cerute de art.1 din Protocolul nr.1, Curtea a examinat urmatorii factori: complexitatea legilor şi procedurilor ce guvernează problemele confiscaţiilor şi compensaţiilor, durata proceselor în legatură cu fiecare dintre doua acţiuni, prejudiciul rezultind din durata detinerii si caracterul adecvat al compensatiei tinînd cont de întirzierile de plată.
    
Curtea a stabilit o încalcare a art.1 din Protocolul nr.1 atunci cînd Statele Participante la Conventie au incercat, prin jocul legii, să evite obligaţiile lor de a despăgubi indivizii pentru deposedarea de proprietatea lor. Un Stat nu poate în mod unilateral să modifice sau să rezilieze un contract încheiat cu o persoană privata fara a plati compensatii pentru pierderile pe care aceasta le-a suferit, de asemenea, un legislator nu poate anula indemnizatia efectuata in virtutea acestei modificari sau rezilieri. La fel, un guvern nu poate anula, prin jocul legii, creantele deja achitate contra unui grup particular de persoane sau contra Statului.
     
Astfel, întru redresarea situaţiei în domeniul executării silite se impune întreprinderea unor măsuri orientate spre calitate şi eficienţă, identificarea şi implementarea bunelor practici europene de eficientizare a activităţii de executare. Or, pentru un stat de drept este esenţial ca hotărîrile judecătoreşti şi alte acte executorii să fie aplicate cu stricteţe, prompt, în mod unitar  pe întreg teritoriul ţării, fără discriminări şi influenţe. Doar limitînd la minimum numărul de hotărîri judecătoreşti neexecutate, avînd în vedere  imposibilitatea de facto  a executării unora dintre ele,  se va putea asigura  respectarea  dreptului la un proces echitabil, consfinţit în articolul 6 al Convenţiei  europene pentru apărarea drepturilor omului  şi a libertăţilor fundamentale.  
     
În această ordine de idei considerăm că se cer acţiuni de remediere a situaţiei create, care se menţine de mai mulţi ani şi generează impedimente în repunerea în drepturile lezate ale petitionarului, cet. P. V.
      
Luînd în considerare faptul că activitatea avocatului parlamentar este menită să asigure  respectărrea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului de către autorităţile publice centrale şi locale, instituţii, persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile, solicităm respectuos ca la identificarea soluţiilor optime pentru problema nominalizată, să fie examinată oportunitatea utilizării drept posibilitate de soluţionare a acesteia –prevederea sumelor necesare executării hotărîrilor judecătoreşti, cel puţin, în bugetul pentru anul viitor. 
    
Oleg Efrim reieşind din cele menţionate şi în temeiul art.27 din Legea Republicii Moldova cu privire la avocaţii parlamentari nr.1349 din 17.10.97, recomandă: examinarea prezentului aviz şi luarea măsurilor ce se impun, în vederea repunerii în drepturile lezate a cet. Prohorov Vladimir, prin executarea hotărîrii judecătoriei sect.Buiucani, mun.Chişinău din 27 martie 1998, prezentul aviz urmează a fi examinat în termen de 1 (una) lună, cu informarea ulterioară a avocatului parlamentar, despre măsurile întreprinse în scopul repunerii petiţionarei în dreptul constituţional lezat la proprietate privată şi protecţia acesteia.